Voluntarii altfel

Cand decidem sa acceptam provocarea de a fi mentor pentru un voluntar international ne gandim desigur ca va fi o experienta bogata si intensa, ca ne va pune probleme uneori, ca ne va scoate din mediul obisnuit de lucru, ca ne va pune pe ganduri, ne va testa, ne va da ocazia sa ne demonstram sau imbunatatim abilitatile, va contribui la propria noastra dezvoltare dar mai ales la sustinerea si dezvoltarea voluntarului, nu-i asa?

Ne imaginam ca voluntarii vin in stagiu cunoscand dreptul lor la un mentor, valorizand aceasta oportunitate, dorindu-si si ei sa se dezvolte, sa creasca, sa se cladeasca in timpul stagiului.

Dar ce se intampla cand lucrurile nu stau chiar asa cum zice teoria sau cum ne indica asteptarile noastre? Cand voluntarii nu vor sa invete ceva concret (nu pornesc cu un astfel de scop) sau nu pot sa isi construiasca un parcurs de dezvoltare (nu sunt capabili sau nu reusesc sa gandeasca in astfel de termeni) sau, o alta situatie poate si mai dificil de contracarat: cand sunt mult mai axati pe partea de impact comunitar a stagiului lor si nu pe impactul acestuia asupra propriei lor persoane. Cand voluntarul iti spune - eu sunt aici ca sa ajut copiii, sau sa fac bine, eu pentru asta am venit si tu ii vorbesti de propria sa dezvoltare, de obiective si plan de invatare, exista o adanca prapastie in aceasta comunicare si mentorului ii devine mult mai greu sa explice importanta planificarii propriei dezvoltari.

Solutia mea a fost sa acord un timp mai lung de adaptare, de observare a mediului de activitate, de obisnuire cu noua activitate, cu termenii de lucru, cu structura stagiului EVS. am facut si continui sa fac in fiecare intalnire cu voluntarul referiri la invatare, invataminte, ce a obitnut dintr-o situatia sau alta, cum va folosi acele observatii in viitor, orientand orice concluzie spre el, spre propria persoana. Sigur, o motivatie puternica fata de comunitate, fata de beneficiarii directi, dorinta de a fi de ajutor, altruismul, toate acestea sunt elemente esentiale ale activitatii de voluntariat in general. Insa in EVS situatia sta putin altfel, in centrul activitatilor fiind voluntarul si propriul sau drum de crestere. Cum ii facem pe voluntari sa devina constienti de extraordinara oportunitate pe care o au in timpul stagiului de a se modela, de a-si testa limitele, de a-si observa si ajusta comportamentele, de a creste, de a-si descoperi cai noi de abordat in viata viitoare profesionala si chiar persoanala?

Daca e vorba de un voluntar care petrece 6-8-10, chiar 12 luni in stagiul de voluntariat, se poate spune ca avem timp si sa ii permitem aceasta "imbatare" cu euforia contributiei esentiale in viata comunitatii sau a beneficiarilor (pe care si-o doreste atat de mult, si pe care o considera de altfel scopul principal al stagiului sau), dar si sa il orientam treptat spre planul de invatare si dezvoltare personala (pe care de multe ori nu il vede ca fiind important). Dar cum putem proceda cu un voluntar de acet tip care trece printr-un stagiu de voluntariat de scurta durata, 2-3 luni, de exmplu? Cum reusesti, ca mentor, sa comprimi tot procesul de adaptare si dezvoltare a voluntarului, asa incat acesta sa si isi indeplineasca activitatile si sa si aiba timp sa constientizeze nevoia sau utilitatea investirii de timp pentru auto-dezvoltarea sa? Sigur, nu putem avea asteptari nerealiste de la stagiile scurte de voluntariat - 2-3 luni nu vor avea niciodata acelasi impact asupra voluntarului ca 10 sau 12 luni de voluntariat - metodele de comunicare, de interactiune, de ghidaj vor fi adaptate inclusiv duratei stagiului, nu numai personalitatii voluntarului sau momentului din stagiu.

Totusi, cred sincer ca intr-o astfel de situatie, in care voluntarul este usor pierdut raportat la propria dezvoltare, nu vine cu o serie de dorinte specifice de invatare/dezvoltare, a dat peste aceasta oportunitate de voluntariat mai mult sau mai putin intamplator, i s-a parut interesant si util si a decis sa investeasca acest timp pentru o anumita categorie de beneficiari, sau pentru a incerca ceva nou, a se distra, a se rupe putin de rutina sa, intr-o astfel de situatie misiunea mentorului de a construi impreuna cu voluntarul un plan de invatare care sa si fie urmarit pe parcursul activitatilor de voluntariat devine mult mai dificila. Este aceasta o situatie in care e nevoie sa se faca un compromis intre accentul pus pe consilierea voluntarului pentru dezvoltarea sa ulterioara si accentul pus pe integrarea acestuia in comunitatea gazda, adaptarea la organizatie, activitate, oameni, cultura si realizarea cu brio a activitatilor (acest moment e cel de inceput in relatia cu voluntarul pe cand cel anterior mentionat vine oricum intr-o etapa ulterioara)? Ar fi corect sa facem acest compromis sau exista solutii eficiente de abordat in astfel de circumstante?