Problema confidentialitatii in relatia mentor voluntar

 Unul dintre rolurile mentorului este cel de consilier. Prin urmare, chiar dacă mentorul nu este neaparat consilier psihologic „cu acte în regulă”, normele care stau la baza activităţii acestuia din urmă, pot fi însuşite cu succes de mentor, nu doar în exercitarea rolului consilier ci şi în definirea relaţiei cu voluntarul.

Haideţi să aruncăm o privire asupra deontologiei consilierului psihologic:

• Consilierul trebuie să fie neutru şi independent.
• Consilierul trebuie să ia în considerare interesele personale ale clientului şi nu alte interese (politice, ale autorităţilor sau ale altor instituţii).
• Consilierul  trebuie să fie atent la cadrul de desfăşurare a activităţii de consiliere.
• Consilierul trebuie să fie deschis la orice legătură cu o instituţie sau autoritate.
• În cazul în care consilierul este obligat să transmită informaţii care ar putea controla sau limita clientul acestea trebuie făcute cunoscute clientului.
• Şedinţa cu clientul trebuie să fie confidenţială. În cazul în care consilierul este prin lege obligat să dea informaţii despre client, el trebuie să-l informeze pe acesta şi să-i ceară consimţământul.
• Consilierul nu evaluează persoanele.
• Informaţiile oferite clientului trebuie să fie corecte şi actuale.
• Consilierea trebuie să fie adecvată şi să includă aspectele relevante.
• Consilierea se bazează pe respectul faţă de persoană şi pe dreptul ei la autodeterminare.
• Punctul de vedere central în consiliere îl constituie integritatea persoanei şi libertatea acesteia de a alege şi de a lua decizii.
• Consilierul nu trebuie să aibă o atitudine superioară în raport cu clientul.
• Consilierul trebuie să fie sigur că există un echilibru între stimulare şi reflectare.
• Provocarea spre reflecţie trebuie îmbinată cu respectarea intereselor consiliatului.

Cred că nu e greşit să spunem că, judecând la nivelul simţului comun, multe dintre aceste prerogative, pot fi împrumutate cu succes de mentor în instrumentarea relaţiei cu voluntarul.

Rămâne însă oarecum nesoluţionată problema confidenţialităţii. Unde e problema, poate veţi întreba? E foarte simplu: mentorul are datoria clară faţă de voluntar de a păstra confidenţialitatea discuţiilor, stipulată în contractul iniţial încheiat de acesta. Cum rămâne însă cu datoria mentorului faţă de instituţia, care l-a angajat şi care îl plăteşte? Care dintre aceste datorii primează?Pentru că din experienţă vă spun că vor apărea situaţii în care ca şi mentor te afli prins la mijloc. Ai câştigat încrederea voluntarului care-ţi vorbeşte deschis. Mai departe ai tu dreptul sau ai datoria de a aduce la cunoştinţa organizaţiei anumite fapte, fapte care în opinia ta ar ajuta una dintre părţi, ar facilita soluţionarea unor probleme, medierea unor conflicte, etc? Şi mai ales cum faci asta fără a trăda încrederea voluntarului şi a distruge relaţia?