Poveste cu Feedback

In cursul de „Comunicare” am vorbit si despre feedback. La incheierea cursului, vin 10 participanti si imi cer... feedback .

”- Pentru ce?”, raspund putin surprins.
  „- Pentru... mine. Imi dai un feedback ,te rog? Vreau sa stiu ce parere ai despre mine...”

Ei voiau sa „se verifice”, sa afle cum ii percep si ce cred despre ei . Fiecare era emotionat, nelinistit, putin temator sau nerabdator... Asa ca am decis sa le dau numai feedback pozitiv, in discutii individuale, subliniind caracteristicile si comportamentele pe care le apreciam.
Unul cate unul, cand plecau parca pluteau de bucurie.

Surprizele au inceput sa curga repede. Participantii care veneau mai devreme la sesiuni au inceput sa intarzie considerabil. Altii au inceput sa lipseasca... Si printre cauze am identificat si „feedback-ul pozitiv”. Initial, una din motivatiile comportamentului lor proactiv era si aceea de a primi aprecieri. Care vine in acelasi pachet cu teama de a nu dezamagi. Acest tipar de comportament are radacina, desigur...in familie. Ei fiind pusi in pozitia de copii si de catre profesori, au intrat rapid in asta si fata de facilitator, oricat de mult m-am straduit sa avem o comunicare de tip adult-adult.

 In momentul in care ei au aflat ca „sunt ok”, temerile au disparut, dar si proactivitatea a disparut... iar „copilul” s-a putut intoarce la jucariile sale, la spatiul confortabil si lipsit de responsabilitate.

Nu mi-a fost usor sa accept trecerea lor de la starea de „orice e posibil!” la o pozitie infantila si nepasatoare. Insa un avantaj a fost faptul ca i-am obisnuit sa facem debriefing. Adica sa procesam, sa ne uitam la orice apare si sa constientizam. Inca de la inceput faceam debriefing pe actiitatile de training dar si pe orice lucru semnificativ care se intampla in jur, uitandu-ne la lectiile pe care le putem invata. Astfel, creierul se poate antrena sa fie intr-un proces de constientizare si in afara timpului petrecut in curs.

Si iata ca am facut procesarea si a acestei situatii. In plus, am facut o sesiune pe modelul de analiza tranzactionala „parinte-adult-copil”, adaptat acestei situatii. Participantii au avut multe constientizari ale comportamentului propriu in training, dar si in privinta relatiilor cu ceilalti.

Si au putut sa lucreze la imbunatatirea atitudinii si pozitionarii lor fata de curs, fata de prieteni, famile si chiar fata de viata. Cand scriu aceste randuri, aceiasi tineri au initiat trei proiecte, dintre care unul deja a fost implementat cu succes, iar acum se afla in pregatirea unui schimb international de tineri avand ca tema „o viata sanatoasa”.

Cea mai importanta concluzie pentru mine este ca nu ma voi mai grabi in a raspunde apreciativ si evaluativ atunci cand sunt in proces de coaching si mentoring. Pentru ca, de cele mai multe ori, o intrebare aduce mai multa valoare daca nu primeste raspuns.