“De ce?”

Alegerea de a intra in povestea de mentorat la mine a venit subtil si treptat. Initial, dupa ce am experimentat mai multe profesii am observat ca ma simt cu adevarat folositor atunci cand stau de vorba cu oamenii.

Insa asta e ceea ce se intampla la suprafata. Ce ma face cu adevarat sa imi doresc asta? De unde vine dorinta de a fi mentor?

Reflectand mai mult am descoperit ca am ales sa fac training si mentoring pentru ca eu nu am avut parte de asta. Ca daca as fi beneficiat de un astfel de spatiu de dezvoltare as fi „crescut” mai devreme. Ca in mine exista un copil interior care e fericit atunci cand creez spatii de dezvoltare pentru ceilalti. Ca...parca si el mai creste putin. Ca parintele din mine poate sa fie responsabil si matur... stai putin, am spus „parinte”? In ce fel poate parintele sa se exprime in relatiile de mentorat?
Caci daca intru in rol de parinte relatia poate deveni defectuoasa. Pentru ca celalalt va intra in rol de copil. Si o relatie in care incimentam aceste roluri nu e chiar o relatie constructiva...

Insa in momentul in care vedem posibilitatea unei relatii defectuoase, sansele de a intra pe un rol „neconstructiv” scad considerabil.

Motivele pentru care alegem sa fim mentori pot fi cele mai variate. Si de multe ori putem observa ca ele nu vin din cea mai altruista latura... Insa cu adevarat important este sa avem curajul sa ascultam si „umbra”din noi, sa privim si la aspectele mai putin stralucitoare. Nu este usor sau confortabil sa facem asta, insa efectele sunt inestimabile. Pentru mine functioneaza ca un „dezifectant” in relatia cu voluntarul, ma ajuta sa ma cunosc mai bine, satisfactia profesionala capata noi nuante, creste autenticitatea si profunzimea in relatia de mentorat.

Pe tine ce te-a facut sa alegi calea pe care te afli acum?